Feeds:
Articole
Comentarii

Schimbare

Am ajuns să vînăm cuvintele
Cu arcuri granitice.
Am ajuns să le roadem oasele albe,
Înfăşurîndu-ne chipurile somnambule
În măduva lor caldă.
Am ajuns să vînăm cuvintele…

Săpăm în carnea crudă
Cu unelte din silex,
După lacrimile lor sfinte.
Am ajuns să vînăm cuvintele.

E OM-ul, prăvălit de pe stîncile sacre,
Cu osul aruncat în neanturi.
E gîndul, descînt peste veacuri,
E gîndul…

şi Necuvintele adîncesc crevase
în fiinţa noastră.
E timpul.

Mă plimb distrat în jurul havuzului uscat. E aşa de la atîta toamnă, pierdută în atîtea locuri, de atîţia oameni miraţi. Nici nu mai ştiu ce gînd mă chinuie. Ştiu că m-am trezit spunîndu-i lui D. cît de dor îmi este să îmi tîrîi picioarele peste frunzele uscate, hîrşîit străbun al oaselor de sub „dealurile” molcomelor cimitire. Îmi aminteşte de vremea cînd eram copilandru şi adunam în mijlocul tălpii rotundul fiecărei nuci ascunse. Dar au tăiat nucii, bătrînii, cu zarvă şi sunet asurzitor de fierăstraie răutăcioase. I-au tăiat, uite-aşa, unul cîte unul, de pe marginea şoselei. Cred că din greşeală m-au tăiat şi pe mine. Mai bine aşa. Talpa mea poate să găsească cîte rotunduri vrea, captivă într-o eternă toamnă aninată de luceferii trecutului. Aici, nu aninează nimic. Atîrnă cel mult. Şi nucile…nucile spînzură teribil de sinistre de crengile îngheruite. Adună sub coaja lor toată albeaţa strigoilor. O învelesc în pieliţi amărui şi o rînjesc, sferice, întregii lumi. Rînjesc chinuit vremile apuse…
Îi mai spun lui D. că Ea trebuie să fie asemeni unei flăcări suple. Mă joc prosteşte cu bricheta de 2 lei, cumpărată de la o amărîtă de chichineaţă de pe colţ. Un bătrîn care rezolvă la nesfîrşit aceleaşi nesfărşite cuvinte încrucişate. O bătrînă cu ochelari pe ochi şi cu ochii aţintiţi în cine ştie ce timpuri care miros acum a naftalină şi moarte. Al naibii de deprimant şi toate astea pentru o brichetă care mă duce cu gîndul la creaturi ipotetice, care mişună fantastice şi extraordinare prin crevasele osului visului meu.
E rece, stupid de rece, îmi privesc mîinile vineţii, de mort încăpăţînat să trăiască(sau de nemuritor încăpăţînat să moară?). Arunc bricheta într-un rondou cu flori putrezite şi flacăra odată cu ea, şi toată apăsarea jilavă a unui Noiembrie hărăzit să pecetluiască cu buze de mort cavourile din noi.
Dimineaţa, înainte să adorm, m-am împiedicat de-un „capăt de noapte”. Mi-am prins cravata şi varful urechilor în vîltoarea atîtor întunecimi necanonice. E incerdibil Celine, uşurinţa acestuia de a (des)fiinţa omul. Îţi zvîntă existenţa descărnată de fibrele socialului, pe sub nasul înfundat în conformism. Un „călător” cu mîini care dărîmă, tencuială cu tencuială, toată spoiala unei condiţii iluzorii. Toată această peregrinare spre un capăt care se află, de fapt, pe drumul înspre noi înşine.
Mi-am desprins urechile, în cele din urmă(cravata acolo a rămas!), deşi mi-a rămas ceva noapte cernită pe pleoape, pe părul în dezordine, pe somnul care nu mai vine…

Introspecţie

Din frînturi de cer căzut
am ridicat temple Ridicolului.
Dezgustat,l-am silit pe Dedal
să mă închidă
în mijlocul unui labirint ancenstral.
(am auzit că după, s-ar fi aruncat)
De plictis am scrijelit triunghiuri
în mişcare.
Apoi cercuri statice şi unghiuri
scăpărătoare.
În ocru am îmbrăcat pereţii umezi
şi cu puţinul rămas mi-am însemnat chipul.
Un minotaur răgea în cer,
un mort îşi purta paşii în labirint.
Ariadna…Ariadna nu a mai venit.
(sincer, nici nu o aşteptam)
Firul şi l-a petrecut peste gît
Şi s-a spînzurat de lună.
(sau sub clarul ei, nu mai ţin minte)

După un timp,
cît să fi fost? Un picur
sălbatec, de an-lumină,
mi-am luat labirintul în spinare,
preumblîndu-mă peste albe hotare.

S-au prăbuşit templele,
rămăşiţele se vînd
pe roase covoare Orientale.
Un negustor uscăţiv, faraon cu fes
şi şalvari,
îmi oferea două aşchii de coloană
ionică,
alături de sărutul rece de marmură
al enigmaticei Venus
(măcar de-mi oferea unul din braţe).
Am surîs şi şontîc, şontîc sub povara
labirintului
m-am pierdut în strigătele profanelor Bagdad-uri.
Ridicolul nu mai locuia
în temple.
ERA, obez, duhnind a tutun şi
desfrîu.
Păcat, prin temple oamenii nu păreau atît
de scheletici.

În cutele pielii s-au cuibărit chemările.
Zadarnic am aşteptat zeii Poetului
să-mi închidă rănile.
A rămas golul, strînsoarea Jur-ului,
a braţelor de zeiţă înecată.
În creier s-au adunat necuvintele,
cîrduri de constelaţii arzînde.
Buzele dau naştere dezarticulatelor
rituri păgîne
şi undeva,adînc, în crevase de gînd
rîd bezmetic de lacrimi…
(labirintul l-am rătăcit, undeva, în ochii Tăi).

Uneori simt
Că totul este…o glumă meschină.
O forţare de a zgîndări
ceva ce nu există.
Ceva care s-a născut
din greşeala de a contempla.
Probabil, vînatul nu era
în acea zi fatidică,
Iar vînătorul, plictisit,
s-a aşezat pe o culme.
Ochii lui au făcut
un salt imoral faţă de Evoluţie.
De aici, problemele iscate
în salonul unde domnul Darwin
Împreună cu acoliţii săi
se uită în oglindă, dar nu contemplă
Şi văd maimuţe.

Asa nu….

Imi plec resemnat capul… E o idee rea sa versi mediocritatea in vazul lumii. Azi m-am dus la librarie si mi-am cumparat un caiet banal special pentru lucruri banale. De ce sa nu recunoastem? Mediocritatea este o parte naturala si irevocabila din noi… Din cand in cand isi cere drepturile.

„În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobîndit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm s-o suportăm, s-o înfruntăm şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”

Poate cel mai mare vis al meu e acela de a pleca pur şi simplu, fără explicaţii, fără argumente bine construite, fără să iţi spui ţie de ce. Să ieşi, şi acest a ieşi să fie rotund, palpabil, chiar în faţa ta. E ca şi cum ai renega NORMALUL şi ai strînge la piept o extravagantă fărîmă de libertate egoistă, şi totuşi frumoasă. „Nu e la locul lui” ar sta pe toate buzele…şi ce dacă! Tu deja eşti legănat pe drumuri străine, plin de praf, fără să poţi înţelege starea de fericire pentru că e prea intensă şi nouă…..Nou-ul e prea concret, prea înţepător. Şi te vezi pus în faţa unei dimensiuni care te defineşte ca şi fiinţă bipedă, înzestrată cu raţiune, purtînd un solemn titlu latin, într-un compediu de categorii ale Terrei: homo sapiens sapiens…dimensiunea libertăţii. Cu aromă de nisipuri mişcătoare şi caravane nomade, îmi apare mie, cu chipuri ascunse de pînze, pînze care păstrează în ele arome tainice de lămîi înverzit. Toate acestea într-un albastru fluid, care se strînge şi se destinde ca o inimă a deşertului. E cel mai mare vis deoarece ştiu că nu am puterea să îl realizez. Şi trăiesc „a ieşi” prin vis…visul unei mari călătorii.

Am pus mîna, la bibliotecă, pe cartea lui Nicolas Bouvier. Din întîmplare, condus de plictis, am cotrobăit printr-un ungher jigărit al Bibliotecii Municipale. Multe atlase din vremea comunismului. Ceva despre solurile Romîniei. Şi „L’Usage du monde” odihnindu-se între „Munţii patriei” şi „Canalul Dunăre-Marea Neagră”. Am citit-o în două zile, înfofolit în pături. Cu nesaţ şi cu ciudă. Îmi era ciudă că nu am răsfoit destule atlase, că nu am citit jurnale de călătorie, că acest Nicolas a plecat într-o zi, renunţînd la Licenţă, într-un Fiat Topolino cu cel mai bun prieten… a plecat. Şi toate se întîmplă în anii de după al doilea război mondial, cînd naţiunile „renăşteau” complet. Mi-a fost ciudă că el a ieşit şi nu a mai privit în urmă. Ciudă pe mine.
Nicolas Bouvier a trăit prin călătorie. A vedea a devenit imperios necesar pentru el. Nu atît simţul fin al observaţiei, cît afinitatea pentru descifrarea unor amănunte prin trăire proprie, îl face să fie remarcabil în jurnalul său de călătorie. Evocarea unui Orient brăzdat de sute de ani de lupte şi războaie, evocarea unor oameni care se supun legilor sacre de acum 5 mii de ani, care prin felul lor de a fi minimalizează perfecţiunea Occidentului. Imprevizibilul înconjoară aceste neamuri milenare, care se ucid cu sînge rece, dar recită sute de versuri din Hafiz. Evocarea unui albastru străvechi care adastă blînd, ca un artefact scos brusc la aer, după sute de ani în care a zăcut îngropat. Moschei şi chemări tărăgănate la rugăciune…aceasta este lumea lui Nicolas Bouvier. Lumea prin care putem şi noi purcede, urmînd paşii autorului.

E ora 3 dimineaţa, televizorul bîzîie în gol(cred că e reluare la „Profesioniştii”) şi de cîteva zile, zilele şi nopţile au devenit o masă amorphă de ore stranii, care se succed într-o cadenţă atemporală. Am folosit pînă acum un limbaj impregnat de cretinism intelectual(care nu îmi este specific), dar mi-e prea lene să reformulez. M-a tot bătut gîndul să abandonez blogul din cauză că nu îi găsesc un scop final, care să aibă măcar o fărîmă de ceva nobil, de ascendenţă superioară. Singurul scop pe care l-am întîlnit a fost nevoia disperată de a mă citi alţii, de a arăta că sunt cu „stea în frunte”… pe scurt, un scop meschin. Sincer, cîteodată nici nu ştiu de ce scriu pe blog. Doar scriu, degetele îmi aleargă pe tastatură, pe fundal o muzică bună pentru „inspiraţiune”…îl găsesc inutil şi totuşi ţin la el cu un egoism acerb.
Îmi vine să mor de rîs cînd văd că izbesc frenetic cu un ciocan de pămînt în temelia lumii… totul e o comedie despre un chin inutil al unei fiinţe bipede suferinde de amnezie totală. Amnezia izvorîtă din incapacitatea de a (re)cunoaşte. Cît ne zbatem pentru un „a şti”, de dimensiunea unui vîrf de ac.
Nu am mai citit de vreo 2 săptămîni, trebuia să conspectez fişe la filosofie, trebuia…cred că aici sunt mulţi de TREBUIA. Lîncezire totală la adăpostul initimităţii pe care ţi-o oferă vacanţa. Nici măcar deprimat nu am fost anul acesta. Fără melancolia trecerii unui an, fără Craciunurile ideale pe care le evocăm ca nişte maniaci, incapabili să realizăm că ele sunt aceleaşi şi că noi NU mai suntem la fel(asta am învăţat-o şi eu anul acesta).
E aproape 4 şi cred că galopul meu de idei se va retrage la umbra atrăgătorului somn.
P.S. E caraghios omul încercînd să se cocoţeze pe o constelaţie. Dar e frumos.