Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

In memoriam… II

„Nu ne razbunati”… da cam asa a spus un biet filosof, mare om de cultura… „incomparabil” insa cu Guta The Greate:(. Dupa cum am mai spus ne aflam intr-un timp istoric al inversarii valorilor.
Pietrele parasite striga si gem. Masinile trec indiferente pe sosele. Oameni ca niste umbre vorbesc intre ei…”Ce bine era atunci..locuri de munca..”. Vai indiferenta?!
Dar toata elita tarii a fost inchisa. De acest lucru nu mai zice nimeni nimic. Probabil Turcanu va primi merite postume. Dar intr-un fel suferinta a nascut lumina. Radu Gyr, Gafencu, Nicolae Steinhardt…si multi altii.
Ninge cerule. Ninge si acopera-i de alb. Fulgilor faceti altare ale linistii pentru oamenii suferintei…

Anunțuri

Read Full Post »

In memoriam…

Vantul bate usor. Ninge. Seara ademeneste sufletele in umbrele-i imbibate de iasomnie. Doar undeva langa niste ziduri jilave sta un spectru alb. Plange sau poate nu…. Cladirea scorojita pare ca vrea sa il apuce cu degetele-i putrezite. Strigat. Un copac isi scutura a jale crengile. Doar spectrul sta si plange sau poate nu…
Gratii. Negre si groase. Gemete. In afara lor case dormitand. O muzica trista. Ecouri frante ale singuratatii. Craciunul se iveste nins. Zapada… Doar in celule nu apare Craciunul. Umezeala picura sinistru. Zgomote infundate. Strigate groaznice. Pereti patati in rosu…

Uitarea se asterne. Amaratii batuti zac in intuneric. Doar fantasme albe. Si inchisorile. Varsam lacrimile pentru Bella sau Beatrice nustiu care din scursurile de telenovele. Cumparam kitchuri de Valentine’s Day. Nici macar nu e o sarbatoare. E comercializarea iubirii. Nici macar nu e film, e indobitocirea maselor… Si constiinta noastra doarme. Nu cred in patriotism, insa cred in frumos. Sa mori pentru idealuri e frumos. Privesc mocirla democratiei si … imi e de ajuns. Moarte IDEALURIOLOR. Moarte CURAJULUI. Totul moare. O intinsa si trista campie de frunze moarte. Traim intr-o lume a mortii frumosului. Si totusi niste oamenii, niste suflete au murit pentru frumos. Stigmatele comunismului le-am acoperit repede prin indiferenta desi ele continua sa sangereze in strafundurile constiintei. Fenomenul Pitesti, nu ,mai bine sarbatori americane; Jilava, nu, mai bine injur neamu’ asta; Aiud, nu, mai bine ma plang…
Saracilor de voi care v-ati vandut strainilor. Blestemul lui Eminescu adasta peste voi. Oameni vii imbracati in cosciuge.
-NU NE RAZBUNATI- a spus Mircea VUlcanescu inainte sa moara….
Va urma….

Read Full Post »

Îmi îndrept ochii spre „eros”. Îl zăresc pe chipuri, cu aripile zdrenţuite, ciuntite de trecerea prin veacuri. Nu-mi este milă, ci teamă. Teama de a nu muri cineva drag. Întrezăresc adevărul, adevărul realităţii. O linie dreaptă a unui pictor cu inimă de piatră, sculptată probabil de ploile toamnei …. Surâd, mai degrabă o grimasă decât un surâs şi îmi spun că totul e o păcăleală. O păcăleală a timpului, a străzilor sparte, a blocurilor gri. O păcăleală a vieţii. „Eros” nu moare, este o pasăre Pheonix. Mă mulţumesc cu această iluzie ….

Oamenii numesc un lucru, apoi îl întrebuinţează. Cel puţin în acest secol. Totul este un imens muzeu cu vitrine drepte, reci, stabile, libertăţi iluzorii prin transparenţa lor, închisori eficiente prin tăcerea ermetică. Vitrine şi lucruri de care atârnă etichete. Lucruri etichetate. Doar că muzeul este un puzzle incomplet. Materii fluide, nedefinite, respiră undeva în spatele vitrinelor. Acolo l-am zărit pentru întâia oară pe „eros”.

Iubirea este … trăită. Iată o definiţie de necombătut, eliberată de menghina filosofiei. O definiţie simplă, completă, o definiţie sferică. Indiferent de natura ei, iubire platonică, eros, agape, ea trebuie trăită. Fiecare por al epidermei, fiecare citoplasmă, fiecare nucleu, întreaga carne, sângele, limfa, ochii, trebuie să se pătrundă de iubire. Este cheia noastră spre schimbare, spre metamorfoză. Etimologia noastră se schimbă. Din om devenim antropos. Verbul zeilor olimpieni încrustat pe un alb frontispiciu îşi sfârşeşte ecoul prin timp. Când iubim.

Nu doresc să definesc iubirea. Doresc să o învelesc într-un veşmânt plastic. Să găsesc o explicaţie. Nevoia de certitudine a omului, nevoia care a născut setea de cunoaştere. Cunoaşterea duce la certitudine. Putem noi oare să ajungem la cunoaşterea iubirii? Şi când spun cunoaştere mă refer la cunoaşterea raţională, sceptică. Îmi vin în minte nişte versuri ale lui Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele ce le-întâlnesc/în calea mea/în flori, în ochi, pe buze ori morminte …”. Cunoaştere sau mister?

Îmi face plăcere să cred că iubirea este aşteptarea la umbra misterului. Precum o cameră goală, pustie, fără nici un om. Priveşti camera şi uşa uşor întredeschisă. Un pas înnăbuşit, un foşnet, o mişcare imperceptibilă a clanţei. Aştepţi cuprins de nerăbdare. Cine intră? Vârsta, chipul, mişcările, îmbrăcămintea,  întreg microcosmosul pe care îl reprezintă o persoană. Şi  nu intră nimeni ….

Staticul aşteptării tulburat de dinamica misterului.

În fiecare seară de toamnă, cu cer senin, rece, pătat de stele, în fiecare clipă pe malul mării urmărind feciorelnice valuri jertfite stâncilor, în fiecare ceas în care gândul nostru adastă printre flori: iubim. Când iubim, nu iubim ceva anume. Iubim fără graniţe, fără gratii şi cotidian. Anulăm orice linie frântă. Iubim serile, formele feminine ale astrelor printre crengi, iubim. Şi când ne dăm seama de imensitatea trăirii, ne speriem. Suntem oameni. Căutăm o ecuaţie în care să înlănţuim trăirea şi o găsim. Doi ochi, o privire, un surâs, linii, forme şi închisoarea cărnii. Ne sustragem clipei albastre a iubirii dezlănţuite şi ne ascundem în spatele unor gene. Astfel, se naşte mitul primei iubiri. Iar amintirea albastră este un covor de frunze sau poate o seară ploioasă, mâncată de rugina uitării.

Însă ar fi o nedreptate să atribuim femeii rolul de ecuaţie. Nu, ea este fărâma de spumă rămasă din naşterea unei superbe creaturi, undeva pe lângă ţărmurile însorite ale Elladei.

Privesc din nou spre „eros”. Spre aripile lui frânte. Spre pulberea gălbuie a veacurilor care îi cerne trupul. Îl privesc cum se arată o clipă pe chipurile antropoşilor. Un spectru alb, cu cele două răni roşii de la aripi. Îmi dau seama că nu e bolnav. Aşa a fost tot timpul. O personificare a durerii. Iubirea e intangibilă fizic. Nu poate fi închisă în vitrine. Iar spectrul pe care îl zăresc şi pe care l-am confundat cu iubirea este DORUL. Arvuna iubirii, chezăşia ei că nu este dată uitării.

 

Cât de gol şi patetic sună totul.

Cuvintele atârnă descărnate pe o filă,

chinuindu-se să exprime iubirea.

Poeme care încearcă, picturi, arii muzicale,

uverturi ale naturii.

Zadarnic zgomot.

zadarnică încercare.

Mai bine tăcerea.

Poemul tăcerii

şi misterul lui …

Read Full Post »