Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2010

Devoir…

Spre tine cat, cu ochi arzand,
Imi vine tot sa ma prefac
Un dans subtil de rosu mac
Din cand in cand…

Sa te sarut in dulce cant
Striviti de-al cerului senin
Un singur gand, un alb suspin,
Iar pletele-ti se pierd in vant.

Dar tu te-ndepartezi usor
In jur, in mine, rece gol
Se zbate-un gand firav in zbor
Ce sfant fior!

Poteci si uliti singur bat
Fantasma-ti alba chem cu drag
Cand clipele incet se sparg
In sumbru sfat…

(Titlul este o „reminescenta” a orei de Limba franceza, momentul scrierii poeziei… 🙂 „)

Read Full Post »

De ce au fugit?

De ce au fugit dintre noi, faunii?
Cu cantul lor stravechi, adancit in scoarta arborilor, in tremurul frunzelor. Au fugit cu picioarele lor caraghioase, strivind crengi si frunze. Au fugit si au lasat in urma franturi de muzica. Daca scormonesti prin pamant, poti vedea urmele flautelor lor. Note fosilizate, unduiri muzicale prinse in cioburile statuilor vechilor zei…

De ce oare au fugit, dintre noi, driadele? Cu unduirile lor lenese, de trestii sub soaptele lui Aeolos. S-au strecurat nevazute, cu pielea mirosind a seva, a pamant, a ploaie. Creaturi fantastice cu parul verde. Au fugit si au lasat in urma lor mutenia padurii, descantul frunzelor intr-o limba uitata.

De ce au fugit nimfele? Cu pasul lor de zane superbe, nostalgice in cant, nostalgice la chip… Fecioare ale lunii! Au fugit preschimbate-n pareri, in clipe, in unduiri sensibile de aer. Au lasat in urma lor mireasma astrelor in serile autumnale…

De ce au fugit zeii? Cu maretia lor sculptata-n Timp, cu reliefari albe… cu fulgere-n maini si ambrozia-n pocale. Au parasit eternul Olimp ascunsi de un nor care a plouat in Marea Egee. Au fugit lasandu-si templele, cetatile, armele…Ambrozia mai sta si acum neatinsa. In sala tronurilor vantul ravaseste praful depus. A ramas in urma lor mitul.

De ce au fugit cu totii? Cu pasi repezi, ranindu-se in maracini, murind in pesteri, pe fundul marilor sau in ruinele vechilor temple. Auziti de nimeni, intre clipe imbacsite, singuri si tristi. Ritualuri pierdute catre stele. Canturi pierdute in fuioare de vant.

De ce au fugit? De ce…? Si in ecoul de granit al vremii se contureaza OM-ul…”Pentru ca i-am uitat, pentru ca am uitat…”

Read Full Post »

Ati simtit vreodata arcusul unui roi de fluturi? Cum se apropie stingher si tremurand de corzile zarii… Lumina crepusculului invaluie totul in umbre. Contururile vioarei, rosii-aramii. Corzile neclintite-n adiere. Doar cand si cand o unda de tril intarziat.

Te-am chemat. Din spatele ferestrei vedeam marul batran aplecat peste gard. Ne tineam in brate. Iti era frig si voiai sa mergem… dar cum puteam pleca fara sa vad, fara sa simt mangaierea arcusului peste corzile zarii?

Se aproprie molcom. E seara si iele joaca in poieni, hore. Fantastice hore. In cercuri ancenstrale, acoperite de muschi si licheni. Sub fereastra deschisa au aparut fapturile stravechi ale padurii. Au imbatranit de atata uitare. Un faun isi taraie barba incalcita si patriarhala. Naiul scoate sunete sparte. Cioburi de amphore grecesti, dezgropate din trecutul alb al antichitatii.

Arcusul de fluturi si-a oprit inaintarea. Pluteste usor pe-o geana de lumina…

Mi-am plecat fruntea pe umarul Tau…

Se infioara sangele-n vene. Se infioara carnea, se infioara sufletul in irizatii albastre…Arcusul se pleaca peste zare. Mii de fluturi albi in sarut cu cerul. O miscare ampla, de violonist batran. Se aude. O clipa, o clipa dintr-o clipa. Inconfundabil. Nota sfaramarii boltii in ruginiu, a uscatelor petale, nota plecarii. Si noaptea coboara, incuind in negru cavou, vioara si corzile zarii. In timpane acelasi sunet, aceeasi reverberatie, acelasi ecou… Tu, tu, tu.

A aparut luna. Arcusul zvacneste in noapte. Si mii de fluturi se zbat nebuneste spre luna. Atat de frumos lumineaza… Aerul rece le frange aripile. Arcusul se frange. Gata. A cantat. Acum ploua. Arcusul ploua. Sau a plouat. Era atunci sau acum? Si de ce ploua cu farame de apa? Erau atatia fluturi albi… Tu unde-ai disparut?

Read Full Post »

Inainte sa incep, vreau sa precizez ca o sa fiu mai atent din punct de vedere gramatical. Pai de cand ochii doamnei diriginte se atintesc pe postarile mele, adio „Errare humanum est”!

Draga Dulce Deea,
Cum nu vreau sa iti las impresia unei persoane intemnitate in funebru, m-am gandit sa raspund postarii tale „Cu voi, Zanelor. Surorilor.”. Raspunsul meu lasa deoparte Demonii(dragostei sau de orice fel).

Am lasat fereastra deschisa. Asa puteti intra cu mireasma inserarii. Priviti la fruntea mea chinuita! Luati nectarul din cupele fluorescentelor stele si turnati-l usor pe fruntea mea. De ce nu veniti? De-ati sti cat v-am asteptat. Am sfredelit manunchiul zarilor, cu ochii arsi. In mine gol, afara gol…cerul gol si el. Am disperat!
Parca am zarit in faldul noptii pe Euterpe. Isi ducea melancolia in voaluri de matase antica. Am strigat si strigatul meu s-a stins incet. Sau poate era lumina lumanarii, palpaind firav. Urania, in danturi nebune de astre, scanteie bolta. Si noaptea se lasa. Apare luna. capul mi-l asez pe brat. M-au lasat fara vreo vorba?
Aud pe Melpomene suspinand usor. In spatele roselor moarte. Aduna pulbere de trandafir. Un spin i-a ranit degetul de zeita. Ce vis urat le-a departat? A moarte isi indoaie crengile, copacii. Tac. Ma ridic de la masa si ies afara. Va invoc! De noua ori in ritul inserarii. De nou ori plang, de noua ori strig… Veniti si-mi alinati durerea! Albastru iris pe osul sufletului greu. Imi impletiti lauri, nu vreau coroane de maracini. Prin inmiresmatele „Cai lactee”, voi pasiti! Pulbere de astri in cupe cretane sa imi aduceti!
Prin voi muzelor eu respir, prin voi sudori de sange scrijelesc pe file. Prin voi muzelor sfaram zorile si ma hranesc cu ambrozia zeilor. Prin voi muzelor, surorilor, eu sunt si voi fi…

Muza, fa-mi flaut din osul de durere al fiintei mele, flaut sa cante genunilor ceresti!

Read Full Post »

Plimbare lirica III

Spuza(abis de primavara)

Curge Lumina,
Alb scrum de stele.
Umple albia noptii
Revarsandu-se potirele
Cu muguri cruzi de luna….

Tremura brazii
In vagile acorduri de-adiere
Si sange de stele,
Sange de luna,
Sange galactic,
Se preling impreuna.
Se varsa intr-un lac
Cu freamat de sticla.
Un ochi de cicoare
Ce trage sa moara
In spuza de sange,
In spuza de stele,
Ingropand in tainice abise
Spuza lacrimilor mele.

Dor

Mi-e dor
Sa zbor
Pe cerul gol
De-atatea stele.
Mi-e dor
Sa merg
Pe-albastrul frant
Seninului de mai.
Mi-e dor
Sa-mi fie dor
De zarzari,
De iubire.

Read Full Post »

E iar primavara….

Sorbit-am din cupa primaverii
Dulceata mugurilor cruzi
Zburand pe nesfarsite-ntinderi
Agatat de coama unui vant.

Cu pasi usori, in valsul lunii
Trecut-am puntile de-argint
In codrii soptitori de tainic
Spre chipul de petala si parfum.

M-a nins zarzarul diminetii
Cu raze calzi si transparente
Arcusuri smulse cerului senin
Sa raneasca zveltele tulpini.

Read Full Post »

Parca il vad si acum. Cu aerul acela nesuferit pe chip. De martir invesmantat in alb. Statea abatut langa o vitrina. Dupa luminile multicolore dinauntru ai fi zis ca era Craciunul. Dar nu era. O seara de mai parca…Sau de iulie… Lumea trecea grabita pe langa el. Unii il atingeau chiar, dar nici macar nu se uitau la amarata faptura.

Odata a fost alb. Stiu sigur. Si avea un aer, o aroma de lumi departate. Pot sa jur ca pe talpi avea pulbere stelara. Cand l-am intalnit eu, nu mai era alb. Era cazut. Oboseala îi umaniza trasaturile fetei. Insa ele isi pastrau natura seraphica. Nu putea sa opreasca lumina. Desi se chinuia sa o faca.

L-am urat din prima clipa. Imi amintea de ceva. Era asemenea unei constiinte vii. Si ma durea. Nu numai ca l-am urat. Imi era scarba de el. Si nici macar mila.

Intr-o zi m-am trezit si m-am dus sa ma plimb. Adesea fugeam cu tota fiinta mea pe dealul din spatele casei. Nu oboseam, iar aerul imi intra zglobiu in sange. Eram albastru pe dinauntru, rosu de fuga pe dinafara. Acum paseam alene. Ce rost are sa ma grabesc? Crescusem. Sa fug mi se parea o copilarie… Dulce se unduia iarba sub degtele straveziului vant. Mangaia garofitele apoi zvacnea in trombe spre frunzele copacilor. Soptea mult si molcom, somnoros parca. Era dimineta si roua murea sclipind in razele pure ale soarelui. Se ridica incet, pleoapa a vietii, de dupa piscurile indepartate ale muntilor. In aceeasi nota incepea si aerul dimprejur sa forfoteasca. M-am asezat jos si am privit mult. Cand m-am ridicat am simtit ca pierdusem ceva. Cand si cum , nu stiam si nici nu stiu. Dar ce ma chinuie pe mine e ce am pierdut. Atunci totul s-a golit si dealul a devenit deal. Soarele un corp ceresc format din heliu si nu mai stiu ce, iarba o sursa de hrana pentru miile de specii de necuvantatore. Eu am devenit hommo sapiens sapiens. Si am plecat.

Nimeni nu il putea vedea. Doar eu. si asta ma facea sa ma simt incomod, penibil, nenorocit. Eu trebuia sa fac ceva. Nici macar nu imi vorbea. Se uita amarat la mine. Bland si intelegator deopotriva. Eram disperat. l-am injurat si mi-a zambit. L-am lovit peste fata si mi-a zambit. Cand veneam langa el si plangeam, lacrima. Oare din ce basm a poposit in murdarul oras?. Oare din ce vis astral a aparut aplecat si cu ochi senini.?

Cand eram copil credeam in povesti. Imi apareau in fata ochilor. Toate. Poienile padurii erau pline de zane si driade. Le auzeam cantecul nostalgic, trist. Se impletea cu cantecul izvorului care curgea rece pe sub copaci. Isi depana povestea trista. Fusese o tanara indragostita de un print… Liliecii negri erau cu siguranta hainii zmei care imi tulburau somnul. Dar zorile imi veneau in ajutor. Atunci rupeam o creanga care se transforma in cea mai teribila sabie si salvam domnite, rapuneam balauri si talhari. Eram erou. Daca vroiam puteam sa zbor pe cerul incarcat de astre. Puteam sa sfaram munti, sa spintec nopti…Puteam…
Acum nu mai cred. Ma plictisesc. Blocurile gri ma urmaresc. Oamenii ma urmaresc. Daca mai cred in povesti ma inlantuie. Or sa rada de mine. Nu mai trebuie sa cred. Sunt mare…

Era iarna in oras. Din senin au inceput sa cada intr-un vals nebun, cristale. Totul era alb. Anotimpul cand bunicii isi iau nepotii pe genunchi si in fata focului le spun povesti. El tot acolo sta. Doar atunci i-am zarit aripile. Si le adunase, infrigurat. Oare putea sa moara? L-am intrebat pe Dinu ce sunt ingerii. Si a ras. Am glumit rautacios cu el. Cand m-am uitat in spate disparuse. Nu mai credeam in povesti…

Debusolat am ajuns acasa. E iarasi mai. Vitrina tot cu lumini se uita la strada. Doar el a disparut. Ma uit pe fereastra. E nimic afara. Alta fereastra care se uita la mine. Alt Bloc greu si drept. Imi amintesc cu placere de livada bunicilor. Parca era alba…. Era alba de la atatia zarzari. Mirosea a fan si a parg. Cascada bolnavicoasa de alb pe ce taramuri albe ma duceai? Doar tu stii. Atunci a venit Ea. Nu stiu daca era frumoasa. Era pur si simplu. Pentru ea au inflorit atatia zarzari. Pentru ea se rasfrangea in lume atata albastru. Si ne-am apropiat gurile. L-am simtit dureros in mine. S-a aplecat de pe buza cerului cu aripile frante. Lacrima si mi-a zambit indurerat. S-a asezat in genunchi, rezemadu-se cu o mana de petala alba. Era inalt si ochii limpezi ma priveau. L-am privit, apoi am privit-O. Cand m-am uitat inapoi ramasese doar petala strivita de mana lui si urma pasilor lui.

De ce a reaparut langa vitrina? Ravasit l-am cautat. Pe dealul din spatele casei, in poiana, in livada. Vantul soptea chinuit”A murit, a murit, a murit”. Strivit de durere m-am intors acasa. M-am uitat pierdut in oglinda. In adancul ochilor mei. Am lasat capul in jos si o lacrima mi-a strabatut obrazul. Intr-adevar murise…

Read Full Post »

Older Posts »