Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2011

„În ziua aceea, am crezut că deţin ceva, un adevăr care-mi va schimba viaţa. Însă nimic de această natură nu e dobîndit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apă şi pentru o vreme ne împrumută aparenţa ei. Apoi se retrage şi ne lasă în faţa vidului pe care-l purtăm în noi, în faţa acestui soi de incapacitate capitală a sufletului pe care trebuie să învăţăm s-o suportăm, s-o înfruntăm şi care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”

Poate cel mai mare vis al meu e acela de a pleca pur şi simplu, fără explicaţii, fără argumente bine construite, fără să iţi spui ţie de ce. Să ieşi, şi acest a ieşi să fie rotund, palpabil, chiar în faţa ta. E ca şi cum ai renega NORMALUL şi ai strînge la piept o extravagantă fărîmă de libertate egoistă, şi totuşi frumoasă. „Nu e la locul lui” ar sta pe toate buzele…şi ce dacă! Tu deja eşti legănat pe drumuri străine, plin de praf, fără să poţi înţelege starea de fericire pentru că e prea intensă şi nouă…..Nou-ul e prea concret, prea înţepător. Şi te vezi pus în faţa unei dimensiuni care te defineşte ca şi fiinţă bipedă, înzestrată cu raţiune, purtînd un solemn titlu latin, într-un compediu de categorii ale Terrei: homo sapiens sapiens…dimensiunea libertăţii. Cu aromă de nisipuri mişcătoare şi caravane nomade, îmi apare mie, cu chipuri ascunse de pînze, pînze care păstrează în ele arome tainice de lămîi înverzit. Toate acestea într-un albastru fluid, care se strînge şi se destinde ca o inimă a deşertului. E cel mai mare vis deoarece ştiu că nu am puterea să îl realizez. Şi trăiesc „a ieşi” prin vis…visul unei mari călătorii.

Am pus mîna, la bibliotecă, pe cartea lui Nicolas Bouvier. Din întîmplare, condus de plictis, am cotrobăit printr-un ungher jigărit al Bibliotecii Municipale. Multe atlase din vremea comunismului. Ceva despre solurile Romîniei. Şi „L’Usage du monde” odihnindu-se între „Munţii patriei” şi „Canalul Dunăre-Marea Neagră”. Am citit-o în două zile, înfofolit în pături. Cu nesaţ şi cu ciudă. Îmi era ciudă că nu am răsfoit destule atlase, că nu am citit jurnale de călătorie, că acest Nicolas a plecat într-o zi, renunţînd la Licenţă, într-un Fiat Topolino cu cel mai bun prieten… a plecat. Şi toate se întîmplă în anii de după al doilea război mondial, cînd naţiunile „renăşteau” complet. Mi-a fost ciudă că el a ieşit şi nu a mai privit în urmă. Ciudă pe mine.
Nicolas Bouvier a trăit prin călătorie. A vedea a devenit imperios necesar pentru el. Nu atît simţul fin al observaţiei, cît afinitatea pentru descifrarea unor amănunte prin trăire proprie, îl face să fie remarcabil în jurnalul său de călătorie. Evocarea unui Orient brăzdat de sute de ani de lupte şi războaie, evocarea unor oameni care se supun legilor sacre de acum 5 mii de ani, care prin felul lor de a fi minimalizează perfecţiunea Occidentului. Imprevizibilul înconjoară aceste neamuri milenare, care se ucid cu sînge rece, dar recită sute de versuri din Hafiz. Evocarea unui albastru străvechi care adastă blînd, ca un artefact scos brusc la aer, după sute de ani în care a zăcut îngropat. Moschei şi chemări tărăgănate la rugăciune…aceasta este lumea lui Nicolas Bouvier. Lumea prin care putem şi noi purcede, urmînd paşii autorului.

Read Full Post »

E ora 3 dimineaţa, televizorul bîzîie în gol(cred că e reluare la „Profesioniştii”) şi de cîteva zile, zilele şi nopţile au devenit o masă amorphă de ore stranii, care se succed într-o cadenţă atemporală. Am folosit pînă acum un limbaj impregnat de cretinism intelectual(care nu îmi este specific), dar mi-e prea lene să reformulez. M-a tot bătut gîndul să abandonez blogul din cauză că nu îi găsesc un scop final, care să aibă măcar o fărîmă de ceva nobil, de ascendenţă superioară. Singurul scop pe care l-am întîlnit a fost nevoia disperată de a mă citi alţii, de a arăta că sunt cu „stea în frunte”… pe scurt, un scop meschin. Sincer, cîteodată nici nu ştiu de ce scriu pe blog. Doar scriu, degetele îmi aleargă pe tastatură, pe fundal o muzică bună pentru „inspiraţiune”…îl găsesc inutil şi totuşi ţin la el cu un egoism acerb.
Îmi vine să mor de rîs cînd văd că izbesc frenetic cu un ciocan de pămînt în temelia lumii… totul e o comedie despre un chin inutil al unei fiinţe bipede suferinde de amnezie totală. Amnezia izvorîtă din incapacitatea de a (re)cunoaşte. Cît ne zbatem pentru un „a şti”, de dimensiunea unui vîrf de ac.
Nu am mai citit de vreo 2 săptămîni, trebuia să conspectez fişe la filosofie, trebuia…cred că aici sunt mulţi de TREBUIA. Lîncezire totală la adăpostul initimităţii pe care ţi-o oferă vacanţa. Nici măcar deprimat nu am fost anul acesta. Fără melancolia trecerii unui an, fără Craciunurile ideale pe care le evocăm ca nişte maniaci, incapabili să realizăm că ele sunt aceleaşi şi că noi NU mai suntem la fel(asta am învăţat-o şi eu anul acesta).
E aproape 4 şi cred că galopul meu de idei se va retrage la umbra atrăgătorului somn.
P.S. E caraghios omul încercînd să se cocoţeze pe o constelaţie. Dar e frumos.

Read Full Post »