Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2011

Schimbare

Am ajuns să vînăm cuvintele
Cu arcuri granitice.
Am ajuns să le roadem oasele albe,
Înfăşurîndu-ne chipurile somnambule
În măduva lor caldă.
Am ajuns să vînăm cuvintele…

Săpăm în carnea crudă
Cu unelte din silex,
După lacrimile lor sfinte.
Am ajuns să vînăm cuvintele.

E OM-ul, prăvălit de pe stîncile sacre,
Cu osul aruncat în neanturi.
E gîndul, descînt peste veacuri,
E gîndul…

şi Necuvintele adîncesc crevase
în fiinţa noastră.
E timpul.

Read Full Post »

Mă plimb distrat în jurul havuzului uscat. E aşa de la atîta toamnă, pierdută în atîtea locuri, de atîţia oameni miraţi. Nici nu mai ştiu ce gînd mă chinuie. Ştiu că m-am trezit spunîndu-i lui D. cît de dor îmi este să îmi tîrîi picioarele peste frunzele uscate, hîrşîit străbun al oaselor de sub „dealurile” molcomelor cimitire. Îmi aminteşte de vremea cînd eram copilandru şi adunam în mijlocul tălpii rotundul fiecărei nuci ascunse. Dar au tăiat nucii, bătrînii, cu zarvă şi sunet asurzitor de fierăstraie răutăcioase. I-au tăiat, uite-aşa, unul cîte unul, de pe marginea şoselei. Cred că din greşeală m-au tăiat şi pe mine. Mai bine aşa. Talpa mea poate să găsească cîte rotunduri vrea, captivă într-o eternă toamnă aninată de luceferii trecutului. Aici, nu aninează nimic. Atîrnă cel mult. Şi nucile…nucile spînzură teribil de sinistre de crengile îngheruite. Adună sub coaja lor toată albeaţa strigoilor. O învelesc în pieliţi amărui şi o rînjesc, sferice, întregii lumi. Rînjesc chinuit vremile apuse…
Îi mai spun lui D. că Ea trebuie să fie asemeni unei flăcări suple. Mă joc prosteşte cu bricheta de 2 lei, cumpărată de la o amărîtă de chichineaţă de pe colţ. Un bătrîn care rezolvă la nesfîrşit aceleaşi nesfărşite cuvinte încrucişate. O bătrînă cu ochelari pe ochi şi cu ochii aţintiţi în cine ştie ce timpuri care miros acum a naftalină şi moarte. Al naibii de deprimant şi toate astea pentru o brichetă care mă duce cu gîndul la creaturi ipotetice, care mişună fantastice şi extraordinare prin crevasele osului visului meu.
E rece, stupid de rece, îmi privesc mîinile vineţii, de mort încăpăţînat să trăiască(sau de nemuritor încăpăţînat să moară?). Arunc bricheta într-un rondou cu flori putrezite şi flacăra odată cu ea, şi toată apăsarea jilavă a unui Noiembrie hărăzit să pecetluiască cu buze de mort cavourile din noi.
Dimineaţa, înainte să adorm, m-am împiedicat de-un „capăt de noapte”. Mi-am prins cravata şi varful urechilor în vîltoarea atîtor întunecimi necanonice. E incerdibil Celine, uşurinţa acestuia de a (des)fiinţa omul. Îţi zvîntă existenţa descărnată de fibrele socialului, pe sub nasul înfundat în conformism. Un „călător” cu mîini care dărîmă, tencuială cu tencuială, toată spoiala unei condiţii iluzorii. Toată această peregrinare spre un capăt care se află, de fapt, pe drumul înspre noi înşine.
Mi-am desprins urechile, în cele din urmă(cravata acolo a rămas!), deşi mi-a rămas ceva noapte cernită pe pleoape, pe părul în dezordine, pe somnul care nu mai vine…

Read Full Post »