Am ajuns să vînăm cuvintele
Cu arcuri granitice.
Am ajuns să le roadem oasele albe,
Înfăşurîndu-ne chipurile somnambule
În măduva lor caldă.
Am ajuns să vînăm cuvintele…
Săpăm în carnea crudă
Cu unelte din silex,
După lacrimile lor sfinte.
Am ajuns să vînăm cuvintele.
E OM-ul, prăvălit de pe stîncile sacre,
Cu osul aruncat în neanturi.
E gîndul, descînt peste veacuri,
E gîndul…
şi Necuvintele adîncesc crevase
în fiinţa noastră.
E timpul.
Stima maestre!
Credeam ca noul stil nu se va intelege foarte bine cu tine, dar se pare ca m-am inselat amarnic. 🙂
Nebunie Nichita ăsta, așa-i?
Bine te-am si te-ai regasit, prietene!
Măi cînd te aud cu „stimate maestre” mă prăpădesc de rîs 🙂 Dar ştii cum??? Cumplit…
Mulţam fain de apreciere, vechi prieten.
gasesc o deplinatate intre nimicurile mari si nimicurile mici. Cum ar putea, oare, nimicul sa fie deplin? La o discutie mai larga despre ceea ce este autenticul din OM, din tine, rallu_2007 (id)
Fie ca literele sa curga!
Mulţumiri, Rilury!
Şi cît de curînd aş fi încîntat de acea discuţie mai largă despre autenticul OM.
Mă faci să plâng… Numai un ochi am aruncat într-un articol mai vechi de-al tău și mă faci să plâng. Poate eu însumi mă fac să plâng, dar… dar… … Plutește în aerul ăsta postmodern un fel de pulbere care ne îneacă și ne adoarme încet. Nu închide ochii, prietene, nu lăsa amețeala să te cuprindă pentru că nu te vei mai trezi! Nu închide ochii! (am vrut să șterg comentariul și să nu-l mai trimit și iată-l!) Mi-aș fi dorit mai bine să-mi mai povesteși cum era cu acel ”nu ne răzbunați”, decât așa… E estetic, da, e poetic, dar până unde (aici mă refer la poezie)? Simt că mă afundă mai mult cuvântul tău, de unde ar fi trebuit să mă înalțe. Blestem toropeala asta occidentalistă care ne-a cuprins! Nu! Ia să găsesc un cuvânt de-a lu’ nea’ Nae, că ar fi mult mai potrivit: ”noi ne obișnuisem cu ideea că nu sîntem decît niște fantaști iresponsabili încercînd o politică falimentară, față de care opinia publică nu are decît o ridicare din umeri”. Să nu coborâm cu picioarele pe pământ, Alexandru, să nu începem să interesăm!
De când am luat urma cuvintelor, ne-au ajuns necuvintele din urmă, tăcerile plutesc albite în noi, tălmăcindu-ne în limbile întoarse ale ceasurilor noastre.
Să ştii că îmi place poemul tău.
Uite că îţi răspund… 🙂 da, ştiu, cu o mare întîrziere. Ce pot spune? Cît pot, las la uşa cuibului tău de poezie. Nu prea îmi iese cu comentariile şi cu răspunsurile. Mă tot gîndesc la ce ar vrea lumea să audă. Şi uit ce naiba aş vrea să spun eu. În fine. Mă bucur sincer că îţi plac versurile mele. Ai zgăndărit vanitatea din mine, dar nu contează. Trebuie să respire şi ea.
Şi cam atît. Puteam să îţi mulţumesc şi fără fanfaronada inutilă de cuvinte, dar nu a fost să fie. Nu îmi iese. Gata… fug, o uşchiesc. Pe curînd!
Mai scrie. Te rog. Te rog rog rog.
Da, da!
Aşteptăm să dai un semn, să scrii un pic măcar:)
ce mai faci?
Am vrut să îţi scriu când au înflorit castanii.
Pe-aici de-a pururi toamnă, Alex? toamna ca o femeie, tu rămasul ei cu statornicia.
Toamnă rostitoare!