Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Crampeie de ganduri’ Category

Mă plimb distrat în jurul havuzului uscat. E aşa de la atîta toamnă, pierdută în atîtea locuri, de atîţia oameni miraţi. Nici nu mai ştiu ce gînd mă chinuie. Ştiu că m-am trezit spunîndu-i lui D. cît de dor îmi este să îmi tîrîi picioarele peste frunzele uscate, hîrşîit străbun al oaselor de sub „dealurile” molcomelor cimitire. Îmi aminteşte de vremea cînd eram copilandru şi adunam în mijlocul tălpii rotundul fiecărei nuci ascunse. Dar au tăiat nucii, bătrînii, cu zarvă şi sunet asurzitor de fierăstraie răutăcioase. I-au tăiat, uite-aşa, unul cîte unul, de pe marginea şoselei. Cred că din greşeală m-au tăiat şi pe mine. Mai bine aşa. Talpa mea poate să găsească cîte rotunduri vrea, captivă într-o eternă toamnă aninată de luceferii trecutului. Aici, nu aninează nimic. Atîrnă cel mult. Şi nucile…nucile spînzură teribil de sinistre de crengile îngheruite. Adună sub coaja lor toată albeaţa strigoilor. O învelesc în pieliţi amărui şi o rînjesc, sferice, întregii lumi. Rînjesc chinuit vremile apuse…
Îi mai spun lui D. că Ea trebuie să fie asemeni unei flăcări suple. Mă joc prosteşte cu bricheta de 2 lei, cumpărată de la o amărîtă de chichineaţă de pe colţ. Un bătrîn care rezolvă la nesfîrşit aceleaşi nesfărşite cuvinte încrucişate. O bătrînă cu ochelari pe ochi şi cu ochii aţintiţi în cine ştie ce timpuri care miros acum a naftalină şi moarte. Al naibii de deprimant şi toate astea pentru o brichetă care mă duce cu gîndul la creaturi ipotetice, care mişună fantastice şi extraordinare prin crevasele osului visului meu.
E rece, stupid de rece, îmi privesc mîinile vineţii, de mort încăpăţînat să trăiască(sau de nemuritor încăpăţînat să moară?). Arunc bricheta într-un rondou cu flori putrezite şi flacăra odată cu ea, şi toată apăsarea jilavă a unui Noiembrie hărăzit să pecetluiască cu buze de mort cavourile din noi.
Dimineaţa, înainte să adorm, m-am împiedicat de-un „capăt de noapte”. Mi-am prins cravata şi varful urechilor în vîltoarea atîtor întunecimi necanonice. E incerdibil Celine, uşurinţa acestuia de a (des)fiinţa omul. Îţi zvîntă existenţa descărnată de fibrele socialului, pe sub nasul înfundat în conformism. Un „călător” cu mîini care dărîmă, tencuială cu tencuială, toată spoiala unei condiţii iluzorii. Toată această peregrinare spre un capăt care se află, de fapt, pe drumul înspre noi înşine.
Mi-am desprins urechile, în cele din urmă(cravata acolo a rămas!), deşi mi-a rămas ceva noapte cernită pe pleoape, pe părul în dezordine, pe somnul care nu mai vine…

Read Full Post »

E ora 3 dimineaţa, televizorul bîzîie în gol(cred că e reluare la „Profesioniştii”) şi de cîteva zile, zilele şi nopţile au devenit o masă amorphă de ore stranii, care se succed într-o cadenţă atemporală. Am folosit pînă acum un limbaj impregnat de cretinism intelectual(care nu îmi este specific), dar mi-e prea lene să reformulez. M-a tot bătut gîndul să abandonez blogul din cauză că nu îi găsesc un scop final, care să aibă măcar o fărîmă de ceva nobil, de ascendenţă superioară. Singurul scop pe care l-am întîlnit a fost nevoia disperată de a mă citi alţii, de a arăta că sunt cu „stea în frunte”… pe scurt, un scop meschin. Sincer, cîteodată nici nu ştiu de ce scriu pe blog. Doar scriu, degetele îmi aleargă pe tastatură, pe fundal o muzică bună pentru „inspiraţiune”…îl găsesc inutil şi totuşi ţin la el cu un egoism acerb.
Îmi vine să mor de rîs cînd văd că izbesc frenetic cu un ciocan de pămînt în temelia lumii… totul e o comedie despre un chin inutil al unei fiinţe bipede suferinde de amnezie totală. Amnezia izvorîtă din incapacitatea de a (re)cunoaşte. Cît ne zbatem pentru un „a şti”, de dimensiunea unui vîrf de ac.
Nu am mai citit de vreo 2 săptămîni, trebuia să conspectez fişe la filosofie, trebuia…cred că aici sunt mulţi de TREBUIA. Lîncezire totală la adăpostul initimităţii pe care ţi-o oferă vacanţa. Nici măcar deprimat nu am fost anul acesta. Fără melancolia trecerii unui an, fără Craciunurile ideale pe care le evocăm ca nişte maniaci, incapabili să realizăm că ele sunt aceleaşi şi că noi NU mai suntem la fel(asta am învăţat-o şi eu anul acesta).
E aproape 4 şi cred că galopul meu de idei se va retrage la umbra atrăgătorului somn.
P.S. E caraghios omul încercînd să se cocoţeze pe o constelaţie. Dar e frumos.

Read Full Post »

Da, nu am mai scris demult… Haotic se conduce sufletul. Frumos de haotic…cînd te-ai aştepta să salte în chinuitoare fioruri inspirative se contractă în Amintirea despre Ea. Şi rămîne acolo, chircit şi palid, într-un continuu a tînji. Minunat, nu am ce zice.
Dar astăzi „a nins”. Prea alb şi prea cu aromă de săniuş, de fericire frenetică. Am stat în faţa ferestrei minute în şir. Am simţit cum gîndul despre Ea se ascunde tremurînd în cutele sîngelui fierbinte. Ceva din mine se chinuia să înţeleagă valţul ultim, aproape de buza îngheţată a pamîntului, valţul acela cu of-uri albe. Şi strigam, la început în şoaptă, la îngerul care împrăştia cu atîta iresponsabilitate, atîta nostalgie dansată. Apoi am strigat, distorsionat şi tare, cu mii de reverberaţii de sticlă spartă. Iar el nepăsător se perinda printre astre, le apuca între degete şi le fărîma. Nu ştia că Te îngheaţă undeva în mine, că dispare chinul de a Te ştii reală? Că sufletul meu săturat de Tine se va avînta bezmetic să se adape cu ninsoare, cu aromă de copliărie uitată, cînd eram doar eu cu el şi o sanie care ţîşnea înspre nicăieri…? Nu ştia.
Aşa a nins astăzi peste „şindrilele şubredului meu suflet”. Cu aromă de ani trecuţi, şlefuind în mine amintirea albă despre Tine. Ningea şi îmi aminteam că Tu nu reprezinţi eternul feminin. Îmi aminteam că „eşti” şi acest lucru mă încurca mai mult decît orice dilemă. Uitat îmi apare acest Decemvrie. Ireal, venit de undeva. Aroma nostalgiei, a ninsorii cu fărîme de albastru fantomatic, cu frînturi de colind…colind.

Read Full Post »

De ce au fugit?

De ce au fugit dintre noi, faunii?
Cu cantul lor stravechi, adancit in scoarta arborilor, in tremurul frunzelor. Au fugit cu picioarele lor caraghioase, strivind crengi si frunze. Au fugit si au lasat in urma franturi de muzica. Daca scormonesti prin pamant, poti vedea urmele flautelor lor. Note fosilizate, unduiri muzicale prinse in cioburile statuilor vechilor zei…

De ce oare au fugit, dintre noi, driadele? Cu unduirile lor lenese, de trestii sub soaptele lui Aeolos. S-au strecurat nevazute, cu pielea mirosind a seva, a pamant, a ploaie. Creaturi fantastice cu parul verde. Au fugit si au lasat in urma lor mutenia padurii, descantul frunzelor intr-o limba uitata.

De ce au fugit nimfele? Cu pasul lor de zane superbe, nostalgice in cant, nostalgice la chip… Fecioare ale lunii! Au fugit preschimbate-n pareri, in clipe, in unduiri sensibile de aer. Au lasat in urma lor mireasma astrelor in serile autumnale…

De ce au fugit zeii? Cu maretia lor sculptata-n Timp, cu reliefari albe… cu fulgere-n maini si ambrozia-n pocale. Au parasit eternul Olimp ascunsi de un nor care a plouat in Marea Egee. Au fugit lasandu-si templele, cetatile, armele…Ambrozia mai sta si acum neatinsa. In sala tronurilor vantul ravaseste praful depus. A ramas in urma lor mitul.

De ce au fugit cu totii? Cu pasi repezi, ranindu-se in maracini, murind in pesteri, pe fundul marilor sau in ruinele vechilor temple. Auziti de nimeni, intre clipe imbacsite, singuri si tristi. Ritualuri pierdute catre stele. Canturi pierdute in fuioare de vant.

De ce au fugit? De ce…? Si in ecoul de granit al vremii se contureaza OM-ul…”Pentru ca i-am uitat, pentru ca am uitat…”

Read Full Post »

Ati simtit vreodata arcusul unui roi de fluturi? Cum se apropie stingher si tremurand de corzile zarii… Lumina crepusculului invaluie totul in umbre. Contururile vioarei, rosii-aramii. Corzile neclintite-n adiere. Doar cand si cand o unda de tril intarziat.

Te-am chemat. Din spatele ferestrei vedeam marul batran aplecat peste gard. Ne tineam in brate. Iti era frig si voiai sa mergem… dar cum puteam pleca fara sa vad, fara sa simt mangaierea arcusului peste corzile zarii?

Se aproprie molcom. E seara si iele joaca in poieni, hore. Fantastice hore. In cercuri ancenstrale, acoperite de muschi si licheni. Sub fereastra deschisa au aparut fapturile stravechi ale padurii. Au imbatranit de atata uitare. Un faun isi taraie barba incalcita si patriarhala. Naiul scoate sunete sparte. Cioburi de amphore grecesti, dezgropate din trecutul alb al antichitatii.

Arcusul de fluturi si-a oprit inaintarea. Pluteste usor pe-o geana de lumina…

Mi-am plecat fruntea pe umarul Tau…

Se infioara sangele-n vene. Se infioara carnea, se infioara sufletul in irizatii albastre…Arcusul se pleaca peste zare. Mii de fluturi albi in sarut cu cerul. O miscare ampla, de violonist batran. Se aude. O clipa, o clipa dintr-o clipa. Inconfundabil. Nota sfaramarii boltii in ruginiu, a uscatelor petale, nota plecarii. Si noaptea coboara, incuind in negru cavou, vioara si corzile zarii. In timpane acelasi sunet, aceeasi reverberatie, acelasi ecou… Tu, tu, tu.

A aparut luna. Arcusul zvacneste in noapte. Si mii de fluturi se zbat nebuneste spre luna. Atat de frumos lumineaza… Aerul rece le frange aripile. Arcusul se frange. Gata. A cantat. Acum ploua. Arcusul ploua. Sau a plouat. Era atunci sau acum? Si de ce ploua cu farame de apa? Erau atatia fluturi albi… Tu unde-ai disparut?

Read Full Post »

Inainte sa incep, vreau sa precizez ca o sa fiu mai atent din punct de vedere gramatical. Pai de cand ochii doamnei diriginte se atintesc pe postarile mele, adio „Errare humanum est”!

Draga Dulce Deea,
Cum nu vreau sa iti las impresia unei persoane intemnitate in funebru, m-am gandit sa raspund postarii tale „Cu voi, Zanelor. Surorilor.”. Raspunsul meu lasa deoparte Demonii(dragostei sau de orice fel).

Am lasat fereastra deschisa. Asa puteti intra cu mireasma inserarii. Priviti la fruntea mea chinuita! Luati nectarul din cupele fluorescentelor stele si turnati-l usor pe fruntea mea. De ce nu veniti? De-ati sti cat v-am asteptat. Am sfredelit manunchiul zarilor, cu ochii arsi. In mine gol, afara gol…cerul gol si el. Am disperat!
Parca am zarit in faldul noptii pe Euterpe. Isi ducea melancolia in voaluri de matase antica. Am strigat si strigatul meu s-a stins incet. Sau poate era lumina lumanarii, palpaind firav. Urania, in danturi nebune de astre, scanteie bolta. Si noaptea se lasa. Apare luna. capul mi-l asez pe brat. M-au lasat fara vreo vorba?
Aud pe Melpomene suspinand usor. In spatele roselor moarte. Aduna pulbere de trandafir. Un spin i-a ranit degetul de zeita. Ce vis urat le-a departat? A moarte isi indoaie crengile, copacii. Tac. Ma ridic de la masa si ies afara. Va invoc! De noua ori in ritul inserarii. De nou ori plang, de noua ori strig… Veniti si-mi alinati durerea! Albastru iris pe osul sufletului greu. Imi impletiti lauri, nu vreau coroane de maracini. Prin inmiresmatele „Cai lactee”, voi pasiti! Pulbere de astri in cupe cretane sa imi aduceti!
Prin voi muzelor eu respir, prin voi sudori de sange scrijelesc pe file. Prin voi muzelor sfaram zorile si ma hranesc cu ambrozia zeilor. Prin voi muzelor, surorilor, eu sunt si voi fi…

Muza, fa-mi flaut din osul de durere al fiintei mele, flaut sa cante genunilor ceresti!

Read Full Post »

Parca il vad si acum. Cu aerul acela nesuferit pe chip. De martir invesmantat in alb. Statea abatut langa o vitrina. Dupa luminile multicolore dinauntru ai fi zis ca era Craciunul. Dar nu era. O seara de mai parca…Sau de iulie… Lumea trecea grabita pe langa el. Unii il atingeau chiar, dar nici macar nu se uitau la amarata faptura.

Odata a fost alb. Stiu sigur. Si avea un aer, o aroma de lumi departate. Pot sa jur ca pe talpi avea pulbere stelara. Cand l-am intalnit eu, nu mai era alb. Era cazut. Oboseala îi umaniza trasaturile fetei. Insa ele isi pastrau natura seraphica. Nu putea sa opreasca lumina. Desi se chinuia sa o faca.

L-am urat din prima clipa. Imi amintea de ceva. Era asemenea unei constiinte vii. Si ma durea. Nu numai ca l-am urat. Imi era scarba de el. Si nici macar mila.

Intr-o zi m-am trezit si m-am dus sa ma plimb. Adesea fugeam cu tota fiinta mea pe dealul din spatele casei. Nu oboseam, iar aerul imi intra zglobiu in sange. Eram albastru pe dinauntru, rosu de fuga pe dinafara. Acum paseam alene. Ce rost are sa ma grabesc? Crescusem. Sa fug mi se parea o copilarie… Dulce se unduia iarba sub degtele straveziului vant. Mangaia garofitele apoi zvacnea in trombe spre frunzele copacilor. Soptea mult si molcom, somnoros parca. Era dimineta si roua murea sclipind in razele pure ale soarelui. Se ridica incet, pleoapa a vietii, de dupa piscurile indepartate ale muntilor. In aceeasi nota incepea si aerul dimprejur sa forfoteasca. M-am asezat jos si am privit mult. Cand m-am ridicat am simtit ca pierdusem ceva. Cand si cum , nu stiam si nici nu stiu. Dar ce ma chinuie pe mine e ce am pierdut. Atunci totul s-a golit si dealul a devenit deal. Soarele un corp ceresc format din heliu si nu mai stiu ce, iarba o sursa de hrana pentru miile de specii de necuvantatore. Eu am devenit hommo sapiens sapiens. Si am plecat.

Nimeni nu il putea vedea. Doar eu. si asta ma facea sa ma simt incomod, penibil, nenorocit. Eu trebuia sa fac ceva. Nici macar nu imi vorbea. Se uita amarat la mine. Bland si intelegator deopotriva. Eram disperat. l-am injurat si mi-a zambit. L-am lovit peste fata si mi-a zambit. Cand veneam langa el si plangeam, lacrima. Oare din ce basm a poposit in murdarul oras?. Oare din ce vis astral a aparut aplecat si cu ochi senini.?

Cand eram copil credeam in povesti. Imi apareau in fata ochilor. Toate. Poienile padurii erau pline de zane si driade. Le auzeam cantecul nostalgic, trist. Se impletea cu cantecul izvorului care curgea rece pe sub copaci. Isi depana povestea trista. Fusese o tanara indragostita de un print… Liliecii negri erau cu siguranta hainii zmei care imi tulburau somnul. Dar zorile imi veneau in ajutor. Atunci rupeam o creanga care se transforma in cea mai teribila sabie si salvam domnite, rapuneam balauri si talhari. Eram erou. Daca vroiam puteam sa zbor pe cerul incarcat de astre. Puteam sa sfaram munti, sa spintec nopti…Puteam…
Acum nu mai cred. Ma plictisesc. Blocurile gri ma urmaresc. Oamenii ma urmaresc. Daca mai cred in povesti ma inlantuie. Or sa rada de mine. Nu mai trebuie sa cred. Sunt mare…

Era iarna in oras. Din senin au inceput sa cada intr-un vals nebun, cristale. Totul era alb. Anotimpul cand bunicii isi iau nepotii pe genunchi si in fata focului le spun povesti. El tot acolo sta. Doar atunci i-am zarit aripile. Si le adunase, infrigurat. Oare putea sa moara? L-am intrebat pe Dinu ce sunt ingerii. Si a ras. Am glumit rautacios cu el. Cand m-am uitat in spate disparuse. Nu mai credeam in povesti…

Debusolat am ajuns acasa. E iarasi mai. Vitrina tot cu lumini se uita la strada. Doar el a disparut. Ma uit pe fereastra. E nimic afara. Alta fereastra care se uita la mine. Alt Bloc greu si drept. Imi amintesc cu placere de livada bunicilor. Parca era alba…. Era alba de la atatia zarzari. Mirosea a fan si a parg. Cascada bolnavicoasa de alb pe ce taramuri albe ma duceai? Doar tu stii. Atunci a venit Ea. Nu stiu daca era frumoasa. Era pur si simplu. Pentru ea au inflorit atatia zarzari. Pentru ea se rasfrangea in lume atata albastru. Si ne-am apropiat gurile. L-am simtit dureros in mine. S-a aplecat de pe buza cerului cu aripile frante. Lacrima si mi-a zambit indurerat. S-a asezat in genunchi, rezemadu-se cu o mana de petala alba. Era inalt si ochii limpezi ma priveau. L-am privit, apoi am privit-O. Cand m-am uitat inapoi ramasese doar petala strivita de mana lui si urma pasilor lui.

De ce a reaparut langa vitrina? Ravasit l-am cautat. Pe dealul din spatele casei, in poiana, in livada. Vantul soptea chinuit”A murit, a murit, a murit”. Strivit de durere m-am intors acasa. M-am uitat pierdut in oglinda. In adancul ochilor mei. Am lasat capul in jos si o lacrima mi-a strabatut obrazul. Intr-adevar murise…

Read Full Post »

Older Posts »