Feeds:
Articole
Comentarii

Da, nu am mai scris demult… Haotic se conduce sufletul. Frumos de haotic…cînd te-ai aştepta să salte în chinuitoare fioruri inspirative se contractă în Amintirea despre Ea. Şi rămîne acolo, chircit şi palid, într-un continuu a tînji. Minunat, nu am ce zice.
Dar astăzi „a nins”. Prea alb şi prea cu aromă de săniuş, de fericire frenetică. Am stat în faţa ferestrei minute în şir. Am simţit cum gîndul despre Ea se ascunde tremurînd în cutele sîngelui fierbinte. Ceva din mine se chinuia să înţeleagă valţul ultim, aproape de buza îngheţată a pamîntului, valţul acela cu of-uri albe. Şi strigam, la început în şoaptă, la îngerul care împrăştia cu atîta iresponsabilitate, atîta nostalgie dansată. Apoi am strigat, distorsionat şi tare, cu mii de reverberaţii de sticlă spartă. Iar el nepăsător se perinda printre astre, le apuca între degete şi le fărîma. Nu ştia că Te îngheaţă undeva în mine, că dispare chinul de a Te ştii reală? Că sufletul meu săturat de Tine se va avînta bezmetic să se adape cu ninsoare, cu aromă de copliărie uitată, cînd eram doar eu cu el şi o sanie care ţîşnea înspre nicăieri…? Nu ştia.
Aşa a nins astăzi peste „şindrilele şubredului meu suflet”. Cu aromă de ani trecuţi, şlefuind în mine amintirea albă despre Tine. Ningea şi îmi aminteam că Tu nu reprezinţi eternul feminin. Îmi aminteam că „eşti” şi acest lucru mă încurca mai mult decît orice dilemă. Uitat îmi apare acest Decemvrie. Ireal, venit de undeva. Aroma nostalgiei, a ninsorii cu fărîme de albastru fantomatic, cu frînturi de colind…colind.

Anunțuri

Epistulae VI

Acum.2010

Ma mint…
ca ai fost o zvacnire de inger
ca ochiul meu nebun te-a creat.

Ma mint…
si impletesc in nopti
pletele unui zeu parasit,
poate asa ajung in Olimp
si scap de umbra Ta.

Dar zeul m-a mintit
a plecat cand noaptea se stingea.
am ramas rapus…
era roua sau rasuflarea Ta?
nu stiu ce era, dar ma ardea…

Ma mint…
si-mi spun ca filele ma amagesc
ca versurile-si toarna blestemul pe fruntea mea.

Ma mint…
si Tu esti minciuna mea!
cu drag, Un OM!

Epistulae V

Octombrie intreg si

trist.2010

Charon,

Charon! Unde esti zeu batran?

Ea unde e? Sa o fi devorat, sa o fi mistuit in inima-mi nebuna?

Cu deznadejde, un
muritor !

Epistulae IV

Seara, Octombrie.2010. Sub
constelatia florilor de mac

Offf Charon,

Cat zbucium e in mine! Ce usor sa stai inchis si sa creezi. Ce chin sa iesi si sa privesti. Ochiul, fereastra damnata a inimii!
Ea este cu adevarat? E carne si sange? O privesc de fiecare data, de parca in urmatoarea clipa s-ar transforma in aphros. Ma minuneaza totul la Ea. Copilariile nevinovate, cochetariile, rasul molipsitor. Tineretea exuberanta a intregii Ei fiinte. Existenta ei fara griji si tulburari astrale…
Dar Tu Charon, esti? Vaslesti de veacuri in apele intunecatului Styx? Sau esti un zeu parasit?
P.S. In seara aceasta am sa deschid fereastra si am sa azvarl din penita un camp de maci. Ploaia ma deprima. Sau ceea ce ma deprima este faptul ca intreaga vara am trecut indiferent pe langa ei, si acum ma chinuie moartea lor trista?
Cu durere, un muritor!

Epistulae III

11.Octombrie.2010
O banca anosta, Liceul””

Draga Charon,

In zadar visam. Nu e asa? Zadarnica umilinta noastra de fiecare zi, chinul groaznic al fauririi de vise. Noi suntem din acelasi altoi. Suspendati undeva intre „sus” si „jos”. Sa îi lasam in pace pe muritori. Tu îi cunosti mai bine decat mine. Ii treci de atatea ori cu luntrea, apele negre ale Styx-ului. In aval si in amonte de mii de veacuri.
E bine oare sa ma scobor de fiecare data, din inaltimea cugetarii mele? E bine sa ma fac mic si stangaci, cutremurator de OM pentru a fi observat, vazut? E lut! Doar lut care umbla si viseaza. Lut care inchide in el cate un astru ratacit. Dar lut!
Intr-o zi am sa vin sa Te vad. Sa ne plimbam impreuna. O sa iti poti scoate atunci chipul impietrit la lumina. Nu iti face griji. Nimeni nu o sa ne vada. O sa ne ascundem in umbra marelui Ra. Muritorii au uitat, Luntrasule!

Cu drag,
Eu!

Epistulae II

Sfarsitul unei zile de
Octombrie, 2010

O, Charon!

Am lasat in spate efemerul si am strigat salbatec dupa nemurire. Dar ce imi puteai da Tu? Un infinit. Un Singur, Rece si Absolut Infinit. Cu toata somptuozitatea glaciara a cugetului desavarsit. Cu clipele desfacute in atomice zbateri milenare. Tacere fara glas. Strigat mut si aripi de arhanghel.
Dar Ea? Cu Ea cum ramane? Isi continua efemerul, nestiind de existenta mea. Oare in nemurire as mai putea „durea”? Mai zvacneste sidefia Ea in mine? Ce cant ai fii rapit Luntrasule, de-as fi dat glas chemarii Tale.
Am ales amarul si stiu ca nu ma intelegi. Dar Ea traieste frumos doar prin mine. Daca as pleca,
existenta Ei nu ar mai fi mit. Eu creez astfel mitul.
Spui ca totul e o jertfa egoista? Poate ai dreptate. Dar e frumos acest egoism. Caci cine a mai iubit-O atat? In mine se sfarama ecouri fara de raspuns. Pentru Ea am stors si ultima picatura de sange celest din mine. Pentru Ea am impietrit Universul. Pentru Ea am injunghiat pe reci altare, albe muze. Le-am adunat parfumul si l-am cernit in parul Ei. Pentru Ea am tacut. As fi frant-O cu simtirea mea. Nopti intregi am plasmuit un Atlas sa-mi tie inima. totul pentru Ea.
Vezi dara, Charon, cat de dulce chin uman imi moleseste faptura? „Minunato” îi spunea un chinuit, „Frumoaso” îi spun eu, o sfortare de chin. Si in tandem tomnatec, ma rasfrang liber de nemurirea Ta, pe mortii macesi.
„Sarmani nebuni! V-ati sinucis in ultim vals simfonic”, sopteste tristul Octombrie.
Cu nostalgie, un
muritor!

Epistulae I

O zi de toamna, afara e
Octombrie, cu plete-i de
ploaie, singuratic. 2010

Dragul meu Charon,
A trecut ceva vreme, de cand ai poposit cu luntrea-ti straveche la fereastra mea. Stiu cum eram atunci. Aceeasi boala ma macina si astazi…
Dezbracati macesi, tulburati de boarea nevazuta. Nebunilor, dansati la propria-nmormantare! Canta Octombrie, pe dealurile grele de la atata cer pravalit peste ele.
Tin minte ca renuntasem. Renegasem lutul. Fiinta mea tanjea dezradacinarea. Intunericul imi inunda camera. Nopti de vara cu aroma de cer cald.Plangeam. Uram. Ardeam de nerabdare sa ies, usoara fantasma, si sa ma dizolv in enigmatic. Ochii mei arsi O cautau.
Tii minte Charon, ca O cautam bezmetic?
Atunci ai aparut Tu, batrane Luntras. Desprins din negurile Infernului. Cu chip impietrit. Noduros ca un arbore din bogatul Argos. M-ai luat langa Tine. Nu aveam argintata moneda. Mi-ai luat clipa, pretioasa clipa de sclipire lumeasca. Mi-ai spus ca suntem din aceeasi plamada, eu si Tu. Ca o sa fiu urmasul Tau. Si luntrea se legana pe undele noptii.
Am gresit Charon! Te-am dezamagit. Dar dorul meu m-a frant. Am parasit maretele sfere astrale, si in genunchi, am muscat cu dintii pamantul reavan. Si am dormit la umbra unei trestii. Zadarnic m-ai asteptat bunul meu prieten, la poarta Lumii. Eu haladuiam visator in lumea visului.

P.S. Am furat din preaplinul amagirii. M-am ferecat in veche armura si am fugit.
Cu nostalgie,
un muritor!